Articles

Interviu Revista Biz – Romanul de la capătul lumii 

De Ovidiu Neagoe

9 sept. 2025 

7min

 

La jumătatea lunii trecute, Felicia Mihai a revenit în România pentru lansarea cărții „Tarotul de Cheffersville”, un docu-roman lansat în 2019 în Canada, unde a stârnit atenția prin abordarea îndrăzneață a unei realități mai puțin cunoscute: viața copiilor și a comunităților autohtone din Canada. Cartea reușește să ofere o fereastră spre o altă lume, printr-un documentar dur, dar îmbrăcat în haina realismului magic. 

Scriitoarea Felicia Mihali ne-a vorbit despre cel de-al doilea docu-roman al său, despre experiența de profesoară într-o localitate de la Cercul Arctic, unde a predat unor comunități izolate, dar și despre planurile pe care le are pentru Hashtag, o editură pe care a fondat-o în Canada.  

Ne puteți spune câteva cuvinte despre această carte? Ce v-a inspirat să o scrieți și ce teme v-ați dorit să atingeți în roman?  

Tarotul de Cheffersville este al doilea docu-roman pe care l-am scris, după primul, realizat în 2003, în China (Sweet, sweet China). Aceste cărți iau naștere în momente în care realitatea devine atât de surprinzătoare încât simți nevoia să îți înregistrezi percepțiile și trăirile despre lumea care te înconjoară. Le consider un fel de jurnal de spital, în care îți iei temperatura zilnic și notezi simptomele bolii. 

Experiența mea trăită atât în China, cât și în rezervația indigenă din Schefferville (denumirea reală a acesteia)  a fost o astfel de provocare, pe care am simțit nevoia să o documentez, în primul rând pentru a mă ajuta să gestionez panica și confuzia interioară. Adesea, recitind însemnările făcute cu o zi înainte, realizam că am făcut un pas înainte spre vindecare și, totodată, spre înțelegerea unei lumi atât de străine, despre care prea puțin se știe și se vorbește.

 

Problemele cu care se confruntă rezervațiile din Canada sunt adesea ignorate sau ascunse, întrucât există o structură istorică rigidă, osificată, dificil de schimbat. 

Cred cu tărie că literatura, filmul, muzica sau pictura pot ridica vălul peste realitățile acestor comunități izolate. Sper ca și cartea mea să reușească să ofere o fereastră spre această lume, printr-un documentar dur, dar îmbrăcat în haina realismului magic. 

Ne puteți spune câteva cuvinte despre procesul de scriere a romanului? Cât a durat scrierea acestuia și cum s-a transformat ideea inițială? 

La fel ca în cazul primului meu docu-roman — Sweet, sweet China — scrierea a durat exact cât a ținut și sejurul meu în acel loc. Am început să scriu chiar din prima zi, sub forma unui jurnal cotidian, și am încheiat în momentul în care am urcat în avionul spre Montreal.  

Desigur, procesul nu s-a terminat acolo. Rescrierea și, mai ales, epurarea anumitor pasaje – unele poate prea dure – au durat ani întregi. Cartea a fost publicată abia în 2019, la nouă ani după ce a fost scrisă. Pentru mine, asemenea lui James Joyce, nu partea de scris este dificilă, cât cea de revizuire: tăiatul, rafinarea, curățarea textului de tot ceea ce este în plus. 

În general, țin cărțile în sertar până în clipa în care simt cu adevărat că nu mai e nimic de adăugat, niciun gram de surplus literar sau ideatic. Buna învățătură canadiană este less is more. Uneori, chiar și o singură frază mă poate face să țin în sertar o carte și să mă întreb zilnic: o las sau o tai? 

Ca profesoară, ați ajuns la Polul Nord și în comunitățile autohtone din Canada, unde ați predat unor comunități izolate. Ce v-a motivat să acceptați această provocare și cum v-a schimbat ca om toată această experiență? 

Pentru mulți canadieni get-beget, născuți și crescuți în această țară, nu există o nevoie presantă de a înțelege ce se întâmplă cu adevărat în comunitățile autohtone. Adesea, sunt victimele unei propagande care îi reduce pe amerindieni la statutul de „asistați social” retrași în rezervații, scutiți de taxe, fără a percepe cu adevărat prețul pe care îl plătesc noile generații pentru acest mod de viață. 

Pentru imigranți, însă — dar și pentru mine, ca jurnalistă și istoric — nevoia de a înțelege care este granița dintre mit și realitate în ceea ce privește trecutul noii mele țări a fost un pas firesc în procesul de integrare. A fost, într-un fel, un gest de angajament, ca într-o căsătorie, un certificat de mariaj care se semnează în clipa în care știi totul despre celălalt, sau cât mai mult. 

 

Foto: Vali Mirea

Canada autohtonilor este un fel de a treia societate, una ascunsă, adesea folclorizată, la a cărei înapoiere și diabolizare au contribuit generații după generații. Mulți dintre nou-veniți au tendința de a spune: „Nu e vina mea pentru ceea ce s-a întâmplat cu ei”. Poate că nu, însă faptul că noi suntem beneficiarii unei bunăstări construite prin distrugerea unor națiuni ne face pe toți responsabili.  

Canada a cerut de curând iertare comunităților autohtone pentru abuzurile comise timp de două secole, or asta mi se pare un pas bun spre împăciuire. Dar întrebarea esențială rămâne: de ce anume ne cerem scuze? Iată ceva ce fiecare dintre noi trebuie să caute și să cerceteze. Este un exercițiu de înțelepciune, aș zice eu. Și, nu în ultimul rând, e o datorie fundamentală să ne cunoaștem istoria. 

Cum a fost interacțiunea cu comunitățile indigene și cum v-a schimbat acea perioadă perspectiva asupra lumii? 

A fost un început dur. Orice nou venit în rezervație —  mai ales un profesor sau o profesoară albă —  este întâmpinat cu suspiciune. Un coleg de la școala unde am predat, care trăia acolo de 15 ani, mi-a spus că fiecare membru al comunității are psihologul, scriitorul, antropologul lui. Cu alte cuvinte, mulți vin acolo pentru a exploata ceva — fie un salariu bun, un strop de exotism, fie să facă studii, anchete, sau un doctorat. Iar pentru localnici, singurele forme de apărare sunt fie tăcerea, fie violența. La copii, aceste mecanisme se manifestă prin nesupunere, refuzul de a învața, uneori obrăznicia. Pentru ei, profesorul este un alt turist, care va sta cu ei atâta timp cât îi convine, uneori numai câteva luni. Nevrând să sufere la despărțire, preferă să nu se atașeze de nou-veniți.  

Sunt momente — mai ales în primele zile de școală — când te simți respins, copleșit, tentat să trântești ușa și să fugi direct la aeroport, care, ironic, e chiar lângă clădirea școlii. Dar dacă te întorci după vacanța de Crăciun, în ianuarie, ceva se schimbă, relația începe să se construiască. Iar despărțirea din vară, când îți închei contractul și le spui că nu mai poți rămâne încă un an, devine sfâșietoare. Pentru că știi că anul următor un alt profesor va face același „turism” în clasele și în viața lor. 

Mai mult decât de carte, acești copii au nevoie de afecțiune, de tandrețe, de răbdare și poate de un pic
de divertisment. 

Ați pus bazele editurii Hashtag în Canada. Ce v-a determinat să fondați o editură în Canada și cât de dificil a fost să faceți acest lucru că expat? 

Totul a pornit dintr-o nevoie foarte personală — aceea de a citi autori ca mine, oameni care nu doar că și-au schimbat țara, dar mai ales limba de creație. Însă, după primul și al doilea an de activitate, am realizat că migrația este doar una dintre fețele marginalității în societatea canadiană. O societate care, deși se dorește deschisă și egalitară, ascunde în interiorul ei numeroase comunități invizibile sau insuficient reprezentate. 

În sânul acestui sistem „incluziv” există multe comunități marginale, începând cu comunitățile autohtone, LGBTQ+, femeile, persoanele cu deficiențe, copiii crescuți în familii de plasament, dar și numeroase subiecte considerate tabu și prea puțin abordate. Hashtag a devenit, treptat, asemenea simbolului #, care a devenit logo-ul nostru, un spațiu în care punem împreună povești care de obicei sunt separate, dar care rezumă un pic fața ascunsă a Quebecului de azi, o altă marginalitate, cea francofonă în oceanul majorității anglofone.  

Foto: Vali Mirea

Inițial, mi-am dorit ca Hashtag să publice numai romane, însă acum suntem tot mai recunoscuți drept editură de poezie și de eseuri grand-public, un gen foarte apreciat în Canada, încadrat la categoria de nonficțiune literară. Un domeniu care beneficiază și de recunoaștere instituțională, inclusiv de prestigiosul Premiu al Guvernatorului General — un fel de Nobel canadian.  

La ce proiecte lucrați acum? Ne puteți spune câteva cuvinte despre planurile pe care le aveți în continuare? 

În spiritul nonficțiunii despre care vorbeam mai devreme, mă gândesc să scriu și eu un eseu cu titlul Survivre à son accent (Cum să supraviețuiești accentului). O mică narațiune biografică, dar cu puternică dimensiune socială și politică, despre cei 25 de ani petrecuți în Canada și despre multe lucruri care nu mi-au fost accesibile din cauza accentului.  

În Canada se spune să nu râzi de cel care are accent căci știe mai multe limbi. Și da, este un adevăr… dar unul care se aplică mai degrabă în viața cotidiană, pe stradă. Atunci când ești artist, scriitor sau actor, accentul poate deveni un obstacol, uneori fatal pentru profesia ta. Mi-au trebuit 25 de ani să îl înving, să îl fac irelevant, să îmi îmbogățesc competențele și practicile artistice, astfel încât lumea să nu mai fie atentă la cum vorbesc, ci la ceea ce am de spus. Pentru toți cei care vor să emigreze, sfatul meu este să se gândească bine dacă pot supraviețui accentului. 

Când terminați de scris o carte, cum simțiți că vă transformă scrierea unui roman? 

Când termin o carte, mă abțin să nu o încep pe următoarea. De cele mai multe ori, în fiecare roman apare un filon, un personaj, un incident care se cere explorat mai departe și care îmi stimulează imaginația.  

Mă consider norocoasă că, după șapte romane scrise în franceză, trei în engleză, după ani de traduceri și muncă editorială — în care practic rescriu alături de autori cărțile lor —  am încă bucuria de a crea, de a inventa lumi noi.  

Următoarea mea operă de ficțiune aș vrea să fie despre o bunică cu puteri magice, care pleacă într-o aventură neobișnuită alături de doi nepoți năzdrăvani, pe nume Noah și Luca. Și da, se întâmplă ca ei să existe în realitate. For real.  

/par

Tarotul și nebănuitele căi ale destinului

De Nona Rapotan 

16 august 2025 

Nebunul, Spânzuratul, Casa lui Dumnezeu, Diavolul, Luna, Roata norocului, Eremitul și Împărăteasa sunt cărțile de tarot extrase din pachetul de cărți amestecate și etalate cu măiestrie de Cireașa.  Fiecare carte a fost trasă de câte unul din cei opt tovarăși de drum, personaje construite dintr-un amestec incredibil de egal de trăsături fantastice/mitologice și contemporane; cu alte cuvinte, cei opt care-i însoțesc în călătoria lor (inițiatică pe alocuri) pe Ciakapeș și Cireașa trăiesc la granița dintre basm și realitate, imemorial și contemporaneitate, sau pe tărâmuri unde timpul are alte coordonate decât cele pe care le știm noi. Cei zece (cifră deloc întâmplătoare, căci tarotul și numerologia se împletesc bine cu firele de fantasmă) nu sunt împreună de la bun început; grupul era inițial un cuplu, care ulterior pe drumul cunoașterii, dar și al așezării în poveste ajung să fie zece. E foarte interesant că  tot acest periplu al celor zece are loc pe tărâmul inuiților, deci în ținuturi unde domnește gerul năpraznic, dar și libertatea de mișcare și respectul pentru orice formă de viață. Celor zece le aparține și finalul docu-romanului Tarotul de Cheffersville de Felicia Mihali, recent apărut la Editura Vremea, în colecția #Hashtag (colecția poartă același nume cu editura înființată de scriitoare în Canada, țară unde locuiește de 25 de ani). Nunta din cer e o reverență făcută strămoșilor noștri, cei care au făcut posibilă existența memoriei colective. Creația celor zece tovarăși e o lume imperfectă, dar durabilă, pentru că relațiile dintre ei sunt de un anumit fel și pentru că fiecare își știe locul. În altă ordine de idei, romanul este dedicat „elevilor mei autohtoni”, pentru că Felicia Mihali a fost profesoară în ținutul inuiților în prima parte a vieții ei canadiene. Pledoaria pentru acceptarea (și cultivarea) diferențelor culturale vine de la sine și se înscrie în firescul poveștii. Elementele de fanstatic subliniază cel mai bine acest demers de cunoaștere a unei comunități despre care adesea s-au spus mult prea mult în necunoștință de cauză.

„După o perioadă de muncă intensă, iată că a sosit momentul în care Ciakapeș și ai lui pot să se instaleze în noua lor locuință, construită într-un loc retras în pădure. Dat fiind că drumurile sunt încă acoperite de zăpadă și că luna aprilie e dominată de ger și îngheț, există puține șanse să se aventureze cineva atât de departe în taiga.

Aliniați în fața clădirii, cei opt tovarăși admiră rezultatul muncii lor. Cu toții sunt mulțumiți, în ciuda câtorva defecte de construcție care sar în ochi chiar și unor novici ca Dina.

Mai întâi, toată lumea se plânge de faptul că locuința nu are înălțimea necesară pentru instalarea celor două paturi suprapuse,  destinate să găzduiască membrii comunității în funcție de sex și vârstă. Nașul Lazăr nu poate dormi în apropierea tinerelor fete, iar Dina în cea a lui Paris. Lui Ciakapeș nu-i pasă unde o să doarmă, atâta vreme cât e lăsat să stea între Cireașa și Florica.” (p. 178)

Cheffersville este un oraș care există și în realitate – denumirea oficială este Schefferville – și se află în mijlocul ținutului populat de inuiți, organizați în triburi nomade și care pun mare preț pe libertatea personală. Augusta este principala voce a docu-romanului și prin prisma experiențelor personale redate sub forma unui jurnal aflăm despre cât de departe sunt populațiile inuite de civilizație, așa cum o înțelegem noi. Strădania guvernului canadian de a integra aceste populații și de a reduce decalajul de dezvoltare se dovedește a fi un eșec total și asta nu neapărat din vina băștinașilor, cât din vina decidenților. Politicile publice, dar mai ales cele educaționale, nu dau randamentul scontat, iar ceea ce se vrea a fi educație interculturală eșuează lamentabil într-o și mai mare izolare a tinerilor inuiți, care pierd astfel și ultimele șanse de a migra spre zone mai dezvoltate. Citind romanul mi-am adus aminte că la noi nici acum nu se înțelege prea bine la nivel de instituții publice diferența dintre multi și interculturalitate, deși specialiștii în științe sociale (români) utilizează cele două concepte și teoriile specifice de cel puțin 20 de ani. În Cheffersville, orașul în care Augusta ajunge ca profesoară, nimeni nu-și bate capul cu principii, valori și teorii educaționale, totul ține de supraviețuire, numai că fiecare dintre cei implicați se raportează la aceasta într-un mod specific. Profesorii vor să plece de acolo cât mai repede, iar elevii să fie lăsați să-și vadă de ale lor. Profesorii abandonează repede orice dorință de schimbare, elevii și părinții se bucură de fiecare abandon, pentru că astfel lumea le rămâne intactă.

„În ciuda întinderii tăcute a taigalei și a străzilor pustii din Cheffersville, activitatea continuă netulburată în blocul de pe strada Sunny, căci noul an școlar aduce o nouă echipă de profesori la școala Kanata.

Printre ei se află și Augusta, o figură familiară pentru unii cititori. Pentru alții, ea nu este decât un personaj obișnuit, a cărui poveste începe cu greutate. În vârstă de 40 de ani, Augusta se află în căutarea propriei identități, motiv pentru care iat-o poposind de data asta în ținutul subarctic canadian. Zeița ei protectoare din China a abandonat-o în orașul Sept-Îles, în momentul când s-au îmbarcat în micul avion al companiei Air Inuit. Începând de aici, Augusta va intra în Țara bărbaților, tărâmul lui Dumnezeu-Tatăl. De acum încolo, trebuie să renunțe la tovărășia protectoare a zeiței Sakine și să-și încredințeze destinele în mâinile lui Ciakapeș, celebrul strămoș al montagnezilor, personaj hâtru și misogin. Dar care erou de legendă nu este?

O femeie ca ea nu-și schimbă prea des obiceiurile. Ca dovadă, Augusta continuă să țină un jurnal și să creadă că scrisul o va ajuta să-și definească propria identitate. Puțin exigentă cu anturajul ei, femeia asta găsește în fiecare nouă cunoștință o posibilă sursă de înțelepciune.

Iat-o, deci, pe aeroportul din Cheffersville alături de ceilalți profesori, pe care nu a reușit să-i identifice la aeroportul din Montréal. Numai la Sept-Îles, când se îmbarcase în micul avion de nouă pasageri spre micul sătuc din mijlocul tundrei, făcuse cunoștință cu viitorii ei colegi: Colette, Silvie și Ahmad.” (pp 20-21)

Întâmplarea face că am citit Tarotul de Cheffersville într-o perioadă în care profesorii din România se confruntă cu decizii unilaterale și cu impact devastator pe termen lung luate de actualul guvern. De aceea, am citit fiecare capitol dedicat comunității școlare din Cheffersville într-o cheie personală și departe de orice urmă de optimism. Comunitatea elevilor inuiți nu e nici cea mai rea dintre cele posibile, dar nici pe departe cea mai potrivită pentru un profesor care vrea să-și facă meseria așa cum a învățat că trebuie să o facă. Provocările sunt de tot felul, de la cele ale elevilor, trecând prin cele ale părinților acestora și ajungând la cele personale ale profesorilor însuși, care se văd în situații imposibile din pricina unor factori destabilizatori și imposibil de ignorat: clima și mediul geografic. În Cheffersville nu există (prea multă) viață culturală, nu ai ce face după ce te achiți de obligațiile profesionale, după cum nu există nici posibilitatea unor excursii, pentru că izolarea e un factor natural decisiv. Descrierile elevilor nu mi s-au părut nici pe departe exagerare, dimpotrivă, adolescenții au, în mare, cam aceleași probleme cu a celor de aici sau de oriunde din lume.  Ce e specific cu adevărat acestei mici comunități școlare e migrația profesorilor, care nu rezistă mulți ani în acele ținuturi, din motive lesne de înțeles, dar și foarte detaliat explicate de Felicia Mihali. Unii s-ar putea să-i reproșeze tocmai această minuție a etalării vieții cotidiene, care, parțial, anulează din trăsăturile ce țin de estetica construcției literare, dar dincolo de această avalanșă de detalii se simte dorința scriitoarei de a-i scoate din anonimat pe acești oameni, de a le da o identitate proprie.

Povestea cuplului Ciakapeș-Cireașa se împletește cu cea a Augustei prin intermediul jocului de tarot; cărțile extrase dau explicații pentru unele întâmplări și schimbări (ne)așteptate, dar în același timp personajul care dă numele cărții de tarot se inserează în comunități și face ca povestea să aibă continuare.

„Augusta și Antoine trăiesc prima lor experiență de vânătoare în tovărășia lui Serge. Cei trei străbat taigaua la bordul unei camionete încărcate cu o ladă frigorifică plină de brânzeturi, biscuiți, ceai, iaurt, cârnați, mere. Augustei îi e teamă de propria reacție în fața unui karibu doborât la pământ. Numai că, dată fiind noua manieră de a vâna, sorbind ceai sau coca-cola în cabina unei camionete, vânătorii nu se expun prea des pericolului de a da nas în nas cu turmele de karibu.” (p. 87)

Tarotul de Cheffersville de Felicia Mihali este o pledoarie pentru diversitate și respectul față de minoritate, indiferent de ce tip este aceasta. În același timp, scriitoarea face o dublă reverență: una față de cei care au contribuit la formarea ei personală și profesională, cei din România, și o alta față de cei care au adoptat-o și au ajutat-o să se dezvolte și mai mult, canadienii. Sunt câteva referințe la celelalte romane scrise de ea până acum: Dina este numele unui roman scris de Felicia Mihali, dar și personaj în Tarotul de Cheffersville; Augusta a fost personaj într-un alt roman al aceleiași autoare, Sweet, Sweet China. Ele pot complica un pic firul narativ pentru un cunoscător al cărților autoarei, dar pentru un novice s-ar putea să nu cântărească prea mult în evaluarea de final. Tarotul de Cheffersville este un docu-roman, iar ceea ce a încercat autoarea ține de istoria recentă (și orală) a unei comunități de oameni despre care în continuare se știu mult prea puține. Dacă i-a ieșit sau nu, rămâne la latitudinea fiecărui cititor în parte.

/par