Articles

ROMANCIERUL COSMOPOLIT

 Jurnalistă, romancieră și profesoară, Felicia Mihali trăiește în prezent la Montreal. O personalitate complexă, fascinată de extreme. Poliglotă – franceză, chineză, olandeză și engleză. Specializată în literatură post-colonială la Université de Montreal, în Istoria Artei și în Literatura Engleză. A terminat un masterat în istorie, având ca zonă de interes Istoria Statelor Unite ale Americii. Autoare a nouă romane în trei limbi, Felicia Mihali poate fi considerată un autor aparținând la trei culturi diferite. Dialogul cu ea rezervă multe fațete ale personalității sale ca scriitoare, jurnalistă și profesoară. Să o ascultăm: 

EVA HALUS: – Dna Felicia Mihali, ne-am cunoscut sub semnul poeziei, la Festivalul Internațional al Scriitorilor și Artiștilor de la Val-David. Acolo ați prezentat, nu de mult, un capitol dintr-un Ghid pentru Imigranți, în care dați sfaturi practice noilor veniți, într-un stil umoristic care dezvăluie realități uneori dure, ale adaptării la noua viață, aș putea spune chiar într-o manieră de umor negru. Cum de v-a venit ideea să scrieți despre imigrație în acești termeni și ce le puteți spune cititorilor despre peripețiile prin care trec noii veniți? 

FELICIA MIHALI : – Istoria acestui ghid este puțin ciudată. El s-a născut mai întîi la îndemnul editoarei mele Linda Leith care conduce de asemenea o revistă culturală on line. Ea mi-a propus să fac un fel de foileton săptămânal despre orice subiect mă interesează, cu condiția să fie în engleză. Așa s-au născut aceste reflecții despre experiența mea de imigrant și despre erorile de parcurs. De multe ori, obstacolele unui imigrant se leagă de prieteniile pe care ți le faci în primele săptămâni și care uneori pot fi decisive. La venire, ai tendința să iei de bun tot ce ți se 

spune și, în lipsă de altceva mai bun, urmezi sfaturile celor care par să fi reușit în noua viață. Norocul meu a fost să întîlnesc la timp indivizi ale caror sfaturi mi-au fost de oarece folos. Dacă mă uit în urmă, însă, mă gândesc dacă nu cumva exista și o altă variantă, mai bună. În același timp există posibilitatea să fi fost mai rău. Prietenii însă nu sunt totul. Eșecurile sau reușitele noastre depind mult de propriile noastre aspirații și așteptări, de propria înzestrare intelectuală și perseverență. Ghidul acesta e mai ales umorisitic pentru că nu există sfaturi general valabile de dat unui imigrant. Fiecare își are parcursul unic. De aceea le-am și dat o tentă umoristică, pentru că aș vrea ca sfaturile mele să nu fie luate drept literă de lege. Deși cred că ele ascund multe adevăruri. Mai ales acela de a nu cădea pradă consumerismului și de a trăi deasupra propriilor resurse. Cred că cel mai mare pericol care pândește un imigrant este de a crede că în America totul este permis și că fericirea se poate cumpăra la Wal-Mart. 

Citește interviul integral AICI

 

Interviu realizat de Eva Halus pentru Accent Montreal

/par

Orizonturi culturale

 1. Care e condiția femeii-scriitor în America zilelor noastre? Cum se publică, promovează și cum e receptată literatura femeilor în SUA/Canada? 

Cred că lucrurile sunt diferite în Canada față de State. În Canada, femeile scriitor că și scriitorii migranți sunt mult mai bine promovați și încurajați decât la vecinii de la sud de graniță datorită unei politici oficiale de recunoaștere a literaturii migrante sau a celei scrise de femei, o reflecție poate a politicii oficiale de integrare socială a minorităților de orice fel. După o sută de ani de literatură canadiană, lumea își dă seama cu stupoare că și ea ca și restul literaturii europene este în general o literatură masculină, albă, de sorginte iudeo-crestina. Ori în acest moment, Canada este orice altceva decât o țară de descendentă europeană albă și catolică. Este timpul că literatura să reflecte shimbarările și să fie contemporană cu societatea în care trăim. Iar acest lucru bănuiesc că e valabil și în State. Din alt punct de vedere, literatura canadiană este mai puțin concurențială în sensul visului American de reușită și bestseller. Dar cred că tocmai din acest motiv este o literatură mai profundă, mai diversă, mai complexă. Cu mai multe povești venind din diferite colțuri ale lumii, o polifonie la nivel de subiecte, tradiții narative, interese literare. Numărul mai mare de femei artiști din ultima vreme se alătură celor al autorilor de origine asiatică, arabă, trans, queer, autohtoni. 

Citește interviul integral AICI

 

Interviu realizat de Daciana Branea 

Orizonturi culturale italo-romane 

/par

Tribuna noastra – Interviu cu scriitoarea Felicia Mihali cu prilejul lansarii primului sau roman in Canada

Reporter – Euforia debutului tau literar in Canada, Felicia Mihali, a trecut. Chiar a trecut?

Felicia Mihali – Nu, nu a trecut inca, si cred ca ar fi si periculos sa treaca. Cind nu te mai bucuri de propriul succes insemna ca, in primul rind, cartile tale nu iti mai plac, ceea ce este trist si fara speranta pentru autor. Cind nu te mai bucuri de propriul succes insemana ca evolutia, ca si cariera ta scriitor, s-au oprit la o numita ora, care nu mai poate fi actualizata. Daca propria ta reusita nu iti mai face placere inseamna ca si viata te plictiseste, ceea ce deocamdata nu este cazul meu.

R – Presa scrisa de limba franceza a primit romanul Le Pays du fromage, dar si pe tine, cu mult entuziasm. Ziarul Le Devoir iti multumeste ca ai avut ideea de a te stabili in Quebec si considera cartea ta drept cea mai « placuta surpriza a acestei primaveri », in timp ce Le Soleil considera ca iti este rezervat un loc de invidiat in literatura quebecoise, si ca e doar o chestie de timp pina-l vei ocupa.

FM – Da, cei doi autori Robert Chartrand si Antoine Tanguay au primit foarte bine cartea, si la fel de bine o primeste publicul de aici. Toate reactiile din partea cititorilor quebecois sint extrem de mature si pertinente, si imi face mare placere sa constat ca apartin unei elite culturale, ca cititorul de aici este suficient de matur, mult mai matur decit vrem noi sa acceptam. Ceea ce ma linisteste in toate aceste elogii este ca nimeni nu te lauda de complezenta, cu atit mai mult in cazul meu, care sint o necunoscuta pentru ei.

R – In comparatie cu ce s-a scris in Romania la aparitia verisunii originale, criticii de aici lasa impresia de a fi mult mai aproape de esenta romanului tau.

FM – Este si parerea mea, o constatate pe care o fac cu inima usoara dupa multe luni de stres in care am asteptat aparitita cartii cu emotie, dar si cu imensa frica. Cel mai tare m-am temut ca cititorii de aici sa nu se opreasca la primul nivel al cartii, la imaginea satului, la comunism, la saracie, lucruri care in Romania au fost remarcate in primul si in primul rind. Asta nu m-a deranjat, dar recunosc ca as fi vrut reactii de genul celor pe care le fac cei din Le Devoir si Le Soleil. Este o dovada in primul rind ca au citit romanul cu un ochi detasat, foarte atenti sa nu faca erori de apreciere. In orice caz receptia cartii aici este extraordinara. Asa cum mi-am dorit, publicul de aici sondeaza produnizmile cartii, nu structura lui de suprafata.

R – Cititorii francofoni au inteles forta cu care personajul tau feminin se ofera analizei interioare, in cautarea unor raspunsuri. Ceea ce o anima este lupta ei impotriva esecului. Si ceea ce in tara ajunsese a fi numit erotism, aici este perceput ca o emotionanta pledoarie pentru dragoste.

FM – Se pare ca romanul meu a picat pe un teren foarte bun, pentru ca publicul francofon din Quebec are o sensibilitate aparte, datorita in buna parte istoriei, apartenentei sale la doua lumi, total opuse in unele privinte. De aceea poate au sesizat perfect contrastul pe care se bazeaza caracterul eroinei, care aspira la sublim intro-o lume saraca, umila. Ei au inteles ca in cea mai neagra mizeire, omul continua sa aspire la frumusete, la dragoste adevarata. Asa cum este el alcatuit, omul nu revine niciodata la starea de animal, el continua sa fie o fiinta cu aspiratii, cu idealuri. Critica a sesizat relatia dureroasa pe care o stabilim cu propriul trecut, cu originea care uneori se traduce prin teribile complexe care ne coplesesc si ne umbresc viata. In ceea ce priveste dragostea, nu va spun ce reactii am avut din partea compatriotilor mei de aici. Unul m-a numit profesoara de sex, altul m-a facut obsedata sexual, cind totul in carte este atit de voalat, atit de discret si de putin spus.

R – Apropo, cum a primit comunitatea roman de aici acest roman, care apartine de acum celor doua culturi.

FM – Pentru mine comunitatea inseamna in primul rind cei citiva prieteni care m-au sprijinit de la inceput si au crezut in mine, insemna presa romaneasca de aici care a scris depre mine in termeni extrem de elogiosi, postul de radio ca si cel de televiziune. Restul pina la 30.000, cit se spune ca numara comunitatea noastra, ma trateaza cu o indiferenta care ma doare. Pur si simplu nu ii intereseaza cartea. Anecdotic iti spun ca din cele 20 de carti cit exista in magazinele romanesti, de aproape 2 luni, nu s-a vindut nici macat o carte. Cam asta este interesul comunitatii pentru cultura romana de emigratie. Toti fac mare parada de Cioran, Ionescu si Eliade, dar putin le pasa de cei care se formeaza sub ochii lor.

R – Departe de a fi o traducere a Tarii branzei versiunea franceza este o rescriere a primului tau roman. Cum ai reusit sa transmiti cititorului quebecois emotii pe care ne-ar fi placut sa credem ca numai noi romanii le putem trai si deci intelege.?

FM – Cred ca nici un autor nu isi poate traduce singur cartea. Nimeni nu poate respecta structura, ritmul initial intr-o alta limba. Iar cei care incearca sa isi traduca cartile cel mai bun lucru pe care il pot face este sa uite de prima varianta si sa isi rescrie cartea, sa se mute intr-o alta limba si sa lucreze cu avantajele ei. De aceea spun ca Le Pays du Fromage nu este o traducere, ci in fond o alta carte, pastrind cu totul si cu totul continutul de la Tara Brinzei. Imi place sa cred ca varianta in franceza este la fel de buna, stilistic si narativ vorbind. Cei care au citit-o pina acum si cunosc si varianta romana sint la fel de incitati de rezultat ca si mine.

R – Toata experienta pe care ai trait-o cu acest roman se va rasfrange fara indoiala asupra efortului intelectual pe care il depui vizavi de celelalte doua romane, Mica istorie si Eu, Luca si Chinezul. Care iti sunt viitoarele proiecte literare?

FM – Deocamdata pentru anul acesta nimic nou. Am in lucru cele doua romane, Eu Luca si Chinezul pe care il rescriu in franceza, si Mica Istorie care este deja bun de tipar dar cu care as vrea sa mai astept putin. As vrea in schimb sa incerc sa il public in engleza, la a carei traducere asist in acest moment, ajutata de o prietena din Anglia. Sintem acum la ultima lectura si sint foarte multumita de forma finala. Pentru la anul am in proiect un nou roman, Regina si Soldatul. Dar ceea ce este foarte important pentru mine este sa imi termin teza de masterat, la Universite de Montreal, care are ca subiect trei romane de mare succes din zilele noastre, unul din ele fiind Versetele satanice al lui Salman Rusdi.

R – Felicitari, Felicia Mihali, si iti multumesc pentru amabilitatea de a raspunde intrebarilor noastre.

a consemnat Florin Malaelea
Aparut in Caiet pentru arta si literatura al revistei Tribuna noastra, Montreal, 2002

/par

Formula As – Eu socotesc exilul un mare castig

Licentiata in filologie, in limbile chineza si olandeza, ii simteai de la prima intalnire eruditia si te nelamurea statutul ei de « doar » ziarista la « Evenimentul zilei ». Pentru ca asta era Felicia Mihali pana in anul 2000. Dar in acel an, de fapt, in doar cateva luni, totul s-a schimbat. Focul care mocnea a izbucnit in trei carti deodata, toate de mare succes: « Tara branzei », « Mica istorie », « Eu, Luca si chinezul ». N-a stat insa sa-si deguste celebritatea, ca si-a facut bagajul, si-a luat barbatul, copilul si lucrurile cele mai dragi (camasile de borangic ale bunicii sale si cateva tablouri) si a trecut Oceanul. Definitiv. De ce? De spaima. Din teama terifianta ca la batranete va fi saraca si uitata, asa cum se intampla cu toti artistii in Romania. Dupa doar doi ani de existenta canadiana, primul ei roman, « Tara branzei », tradus in franceza, facea mare succes. Intre masteratul sustinut la Universitatea din MontrEal in domeniul literaturilor comparate, studiile de istorie a artei, participarile la diverse conferinte si intalnirile cu cititorii sai, Felicia Mihali isi tese, cu migala, talent si constiinciozitate, un statut special de scriitoare si om de cultura, pentru care publicul sau o admira, o rasfata si ii cumpara cartile. Nu, hotarat lucru: Felicia Mihali nu este dintre cei pentru care sperantele puse in emigrare s-au transformat intr-un lung sir de tanguiri si carteli.

Canada a fost o alegere foarte buna pentru mine

– Dupa doar trei ani de la emigrare, iata-te acasa, in Romania, in postura de reprezentanta a scriitorilor de limba franceza din Canada…

– Am venit sa prezint in cadrul unui seminar organizat de Ambasada Canadei din Romania opera unui cunoscut scriitor canadian, Rejean Ducharme. Si, bineinteles, sa confirm scepticilor de aici debutul meu ca scriitoare dincolo de Ocean. Canada a fost o alegere foarte buna pentru mine, iar scriitoarele-emigrante sunt, intr-adevar, o forta acolo. Au carti foarte bune, sunt foarte respectate si foarte iubite. Exista autoare ca May Telmissany, care-mi este prietena, Alina Apostolska, Yin Chen, Catherinne Mavrikakis, care sunt foarte puternice, foarte prezente in viata culturala canadiana. Exista o voga, o moda a femeilor care vin din alte spatii culturale si care aduc noutate in literatura, prospetime, si ca stil, dar si ca subiect.

 

– Este publicul canadian mare consumator de literatura sau scriitorii-emigranti sunt cititi doar in comunitatile lor?

– Sansa unui scriitor este sa iasa din comunitatea lui. Romanii de acolo imi reproseaza ca nu mai scriu romaneste. Dar acesta a fost primul lucru pe care am fost nevoita sa-l fac, alegand emigrarea: sa renunt la scrierea in limba romana. Cand vrei sa devii cunoscut intr-o tara straina si sa te impui ca scriitor, normal ca nu mai poti scrie in limba materna. In cazul meu, traind in Canada franceza, eu citesc in franceza, vad filme titrate in franceza, vorbesc in franceza, ar fi o sinucidere curata sa scriu in romana cand, de fapt, eu traiesc in franceza. Pe urma, care editura din MontrEal ar edita cartea in romaneste, care librar ar primi-o in rafturile arhipline de opere in franceza si engleza? Nu voi scrie in romaneste, dar publicul privilegiat este si va ramane cel roman. Spun asta ca o declaratie de credinta.

– Inteleg ca prima initiativa peste Ocean a fost sa-ti traduci cartile. Cum au fost primite de canadieni?

– Cartea mea, « Tara branzei », a placut foarte mult, iar eu am fost comparata cu o clasica a literaturii lor, Marie Claire Blais, foarte cunoscuta in spatiul cultural francez. Cel mai tare m-am temut atunci cand cartea a aparut pe piata canadiana, ca cititorii se vor opri la primul nivel al cartii: la imaginea satului, la comunism, la saracie, lucru care nu s-a intamplat. Cronicile publicate in ziarele din QuEbec, « Le Devoir » si « Le Soleil », fac dovada faptului ca romanul a fost citit cu un ochi detasat. In orice caz, receptia cartii aici este peste asteptarile mele. Asa cum mi-am dorit, publicul de aici sondeaza profunzimile cartii, nu structura ei de suprafata. In ceea ce priveste povestea de dragoste din roman, nu va spun ce reactii am avut din partea compatriotilor mei de aici. Unul m-a numit « profesoara de sex », altul m-a facut « obsedata sexual », cand totul in carte este atat de voalat, atat de discret si de putin spus.

– Sa inteleg ca romanii din QuEbec te accepta mai greu decat canadienii?

– Un lucru e sigur: daca m-a lansat cineva ca scriitoare acolo a fost QuEbecul, in nici un caz comunitatea romana. Pentru mine, comunitatea inseamna in primul rand cei cativa prieteni care m-au sprijinit de la inceput si au crezut in mine, inseamna presa romaneasca de aici, care a scris despre mine in termeni extrem de elogiosi, postul de radio, ca si cel de televiziune. Restul, pana la 30.000, cat se spune ca numara comunitatea noastra, ma trateaza cu o indiferenta care ma doare. Din cele 20 de exemplare ale cartii mele care existau in magazinele romanesti, in primele doua luni de la aparitie nu se vanduse nici unul. Am gasit de cuviinta sa ma pastrez putin la distanta, sa primesc cu foarte mare retinere atat laudele, cat si criticile sau observatiile. De cateva luni, lucrez si eu la postul de televiziune romanesc, unde fac agenda culturala romaneasca, dar incerc sa fac mai mult de-atat, sa-i indemn pe romani sa consume mai multa cultura locala.

Norocul meu a fost ca am gasit oameni care m-au sfatuit de bine

– Ai vorbit despre prieteni. E greu sa-ti faci prieteni acolo, departe, in exil?

– E greu sa-ti faci prietenii de care ai nevoie, pentru ca prieteni iti faci la tot pasul si ajungi sa te aduni cu oameni cu care nu ai nimic in comun si cu care in Romania nu as fi stat niciodata impreuna, din considerente de timp. Norocul meu a fost ca am gasit aici oamenii care m-au sfatuit de bine, in sensul in care-mi trebuia mie. Adica, in primul rand, sa accept sa traiesc modest de la inceput si sa ma concentrez asupra lucrului la carti si asupra studiilor. Cand am plecat din tara, am renuntat la orice in bagaj, ca sa-mi iau tablouri (Salisteanu, Ilfoveanu, Caltia, Gherasim, Chitac), litografii, icoane. Desenele lui Ilfoveanu, care sunt superbe, nu le-as lasa nici moarta. Pe toate le-am desramat, le-am dus la Patrimoniu, mi le-au numarat bucata cu bucata, mi-au facut actele de trecere a granitei pentru ele si acum dau stralucire locuintei mele modeste. Fara ele in casa, cred ca iernile din Canada ar fi mai greu de suportat. Le-am facut niste rame mai umile, dar stau bine acolo unde sunt. Camasile bunicii din borangic nu le mai port, mi-e frica pentru ele, au inceput sa se destrame, le arat doar celor care ma viziteaza. La un moment dat, aveam trei traducatoare ale romanului, doua pe franceza, una pe engleza, pe care, din cand in cand, le invitam la mine acasa, sa le fac mancare romaneasca (ciorbe, tocanite), sa le arat zestrea mea si sa le povestesc de Romania. Cand merg la cineva in vizita, intotdeauna imi place sa duc fie o caseta cu muzica romaneasca (le « compilez » eu un Grigore Lese, Domnica Trop cu taraful din Clejani, fanfara din Zece Prajini), fie mici vase de ceramica traditionala, iar canadienii sunt atat de fericiti sa primeasca ceva din alt spatiu cultural decat al lor…
Spuneam ca am fost nevoita sa merg la facultate, sa-mi refac studiile – acolo, daca nu ai studii, niciodata n-o sa poti sa ai sperante la o slujba buna. Am facut la Universitatea din MontrEal cursuri de literatura comparata si m-am specializat intr-un domeniu total diferit de ceea ce facusem in Romania, si anume, in studii postcoloniale, care este cel mai nou, cel mai in voga domeniu din literatura, mai ales in facultatile americane (francezii nu vor sa auda de asta, ca si cand ei n-ar avea treaba cu coloniile). Apoi, am urmat cursuri de istoria artei, asta a fost pasiunea mea, fara a avea neaparat dorinta sa fac o meserie din asta, ci pur si simplu pentru ca mi-a facut placere si mi-a prins foarte bine, a fost ca vacanta mea intelectuala, desi am invatat foarte mult. Am fost si eu, si sotul meu, bursieri, am avut fiecare cate o mie de dolari pe luna, cu care am trait absolut onorabil. Iar fata mea este acum la o scoala particulara, care ma costa 500 de dolari canadieni pe luna. Socotesc ca merita sacrificiul, pentru ca, din pacate, invatamantul de stat este foarte slab la ei. Ea s-a integrat colectivului clasei, e chiar foarte buna la invatatura. Deci, noi am putut trai decent pana acum, doar din bursele noastre de studenti. Care-i tara care-ti ofera sansa asta? Cei care nu apreciaza acest lucru o fac din rea vointa.

Radacinile mele sunt in aer

– Ce ai acum in lucru pe masa ta de scriitoare?

– Toata aceasta vacanta de trei ani pe care am avut-o din punct de vedere al scriitorului este chiar ceea ce aveam nevoie ca sa scap de o anumita formula literara. Sunt foarte curioasa ce voi descoperi de acum inainte. Am terminat « Regina si soldatul », un roman inspirat de viata lui Alexandru Macedon, in special viata lui amoroasa, foarte controversata de istorici. Actiunea se petrece la 330 i. Hr., in timpul campaniilor lui Alexandru Macedon in Orient, cand l-a omorat pe Darius la Issos si toata familia acestuia a devenit prizoniera lui, respectiv mama si sotia marelui rege persan. Le-a purtat doi ani cu el in campanie, si tanarul de 23 de ani care era Alexandru Macedon a fost atat de fascinat de personalitatea batranei persane, mama lui Darius, incat se spune ca a avut o relatie intima cu ea. Ea avea intre 65 si 70 de ani. Pana la urma, mama regelui Darius vine sa traiasca in Grecia, in timp ce Alexandru isi face campania pana la Indus. Adevarul istoric este ca atunci cand ea a aflat ca Alexandru a murit, s-a lasat sa moara prin infometare. Dar povestea mea nu se termina asa. M-am documentat enorm pentru acest roman, dar mi-a facut o mare placere, pentru ca imi plac cronicile vechi, in care gasesti amestecul acesta de adevar si fictiune. Ce sa spun? In momentul de fata traiesc cu picioarele in doua lumi diferite, radacinile mele sunt in aer acum, intre cele doua spatii. Unii socotesc ca asta este o identitate incompleta, ei spun ca imigrantul e cineva care a pierdut o tara, fara sa regaseasca alta. Exista o viziune negativa asupra imigrantului, intotdeauna exilul este calculat in termeni de dezavantaj. Eu cred ca este un avantaj sa ai o dubla identitate, fiecare dintre ele venind cu incarcatura ei sociala, culturala, politica, de civilizatie, de traditie, de cutume. De aceea, eu calculez exilul in termeni de avantaj, il socotesc un mare castig.

– Pentru unii, aceasta dubla identitate este o povara si o sursa de depresii, de dezamagiri, cel putin asa razbate din scrisorile primite la redactie din partea multor imigranti. Ce i-ai sfatui pe cei care aleg drumul ingust al parasirii tarii?

– In primul rand, sa-si motiveze foarte bine plecarea, pentru ca mobilul este foarte important. Sunt multi care nu stiu nimic despre tara de primire, isi inchipuie ca aici este Paradisul. Este, intr-adevar, Canada un mic paradis social, tara in care poti sa nu muncesti si nu mori de foame, dar, daca pleci cu aceasta idee, ca acolo nu trebuie sa muncesti si vei trai bine, ca vei acumula nu stiu ce averi, ti se vor spulbera in mod dramatic toate visurile. Poti sa fii bogat si sa fii foarte nefericit, si sa fii sarac dar fericit, iar romanii au niste radacini ceva mai puternice decat alte natii, poate este natura noastra, de popor rural, agrar, static. Ii vad pe emigrantii romani ca vin cu covoare, cu tablouri, bibelouri, macrameuri etc. Si eu am facut la fel, dar cand am ajuns aici, nu m-am izolat in casa, intre lucrurile aduse de acasa. Mie mi-a placut orasul de la inceput, mi-a placut Montrealul, m-am implicat in viata culturala, am continuat sa merg la teatru, la film, vara e plin de festivaluri de jazz, de film, e o frumusete, sunt foarte multe gratuitati, pentru ca e adevarat ca arta e scumpa. Romanii din comunitate nu fac asta, se ghetoizeaza, se lamenteaza, nu mai ies din casa, nu fac decat sa munceasca ca sa acumuleze rapid o stare materiala bunicica, fac o obsesie din asta, iar daca cumva raman fara slujbe, intra in niste depresii cumplite. Si nu folosesc sansa pe care o au: exista atata deschidere culturala acolo, incat trebuie sa fii orb sa nu vezi, sa nu o simti. Acolo ai acces, prin cultura, la lumea larga, dar ei nici nu-si dau seama de asta. Se intalnesc doar sa manance si sa povesteasca ce bine era in Romania. Au psihologia regretului, a nostalgiei, a negativismului. Cand ti se ofera atatea facilitati, si financiare, si sociale, trebuie doar sa deschizi ochii, sa vezi putin ce e in jurul tau. Sa te plimbi prin MontrEal, ca e un oras frumos, curat, degajat, imprejurimile sunt superbe, sunt statiuni foarte frumoase, prin care noi, eu cu sotul si cu fiica mea, facem lungi plimbari cu bicicletele. Vara e cald si umed in MontrEal, iarna e foarte geroasa, ianuarie, februarie sunt cumplite, trecerile acestea dintre anotimpuri le suport greu, dar in momentul acesta nu tanjesc dupa nimic din Romania. Singurul lucru la care aspir este sa ajung cu cartile mele la acea perfectiune pe care o doresc. Cea mai mare bucurie a mea este sa stiu ca cineva imi citeste cartea si are o reala placere din asta. In rest, sunt foarte multumita, am prietenii pe care-i vreau, locuiesc intr-o casa unde pot fi fericita, chiar daca e modesta, prost impartita, e galagie, dar nu conteaza asta, nu traiesti din asta, nu fac o obsesie din asta. Nu fac parada de o fericire de prost-gust, dar sunt multumita de ceea ce fac acum.

– Cum te vezi peste zece ani, draga noastra pierduta scriitoare?

– Sergio Kokis, un scriitor foarte in voga acum in Canada, foarte prizat de public (ucrainean la origine), mi-a spus intr-o zi: « Daca ai rabdare sa stai zece ani in QuEbec, vei fi marea lor scriitoare ».

Corina Pavel, Formula As Anul 2003 Numarul 600, Scriitori din diaspora

/par